1) test (x min)

Acum o luna jumate pe vremea asta ma intorceam acas de la cel mai titrat eveniment cataratoricesc al Romaniei cu versurile de mai sus in cap. Imi luasem concediu cu greu toata saptamana. Fapt pentru care am muncit mult peste program in saptamanile dinainte.

Planul per total era sa fac cat mai multe trasee eventual sa incerc una doua la limita posibilitatilor mele fizice.  Varianta de concediu adoptata anul asta, cu venitul inainte de HCO si catarat in zilele premergatoare e o prostie. In cele 3 zile dinainte m-am dat cu retinere sa nu trag de mine sa stric ceva sau sa termin pielea de pe degete. Oricum am prins o perioada foarte proasta, ca si forma fizica. Incepusem pe sfarsitul anului trecut sa ma dau cu plan pentru a construi un program de antrenament, insa ca de obicei, sorti(le) au decis ca am prea mult timp liber, prioritatile s-au schimbat si planul a cazut. Pe langa asta vremea mi-a fost potrivnica. Inainte de HCO notitele de pe calendar numarau 3 iesiri la stanca, 2 consursuri de boulder si 7 vizite la placa de la scoala 21.

Una dintre multitudinea de vietati prezente la HCO, probabil suparat de zarva mare dimprejur ...

A 10-a editie a debutat pe o vreme asa si asa. Cam racoare, desi pentru catarat a fost numa bine. Si destul de umeda, in 2 zile a turnat, insa cu masura. Cariera a fost locul ales pentru ostilitati, cu un numar impresionant de trasee in concurs 45 la Open si 8 la Masters. Locatia m-a facut sa ma simt batran, cand am stat a socoti care a fost prima si ultima vizita acolo. Prima data am catarat acolo in 97 la un Campionat National si ultima a fost in 2003 cand am amenajat Umbla creanga.

Am fost singurul participand din Sibiu, nici macar Danghelu nu a reusit sa apara. Venit fara urma de partener, am acceptat prima invitatie de dat impreuna, lansata de Cristi Trandafir. De fapt vorbisem inainte cu o luna, pe net sa ne dam impreuna in zilele premergatoare. Fapt intamplat insa nu la intensitatea planificata. Ce a iesit insa la HCO, au fost 3 zile superbe de catarat in care personal am completat 44 din traseele de la Open in 20 ore efective. Initial mi-a fost frica ca am sa il sperii/indepartez cu avantul meu orientat catre cat mai multa catarare, insa omul a indurat si dupa cate am vazut i-a si placut. Cristi, keep on doing that!, nu gradu conteaza prietene!

Cristi si io, capul rautatilor, sperietorul tinerelor talente din catararea romaneasca, rupatorul de aripi!

Jumatate din traseele date spre catarare la Open le catarasem in anii mei de glorie. In prima zi de HCO incercam sa imi amintesc cate-orice despre ele, pasi miscari, insa simteam ca pierd placerea catararii si ma prind in "malaxorul lu Mastacan" si a celor care merg acol sa castige altceva decat experienta sau motivatie. Am renunatat la un momet dat si mi-a adus pacea interioara pentru care venisem, fapt ce mi-a lipit in frunte o eticheta. Insa recunosc, am savurat fiecare centimetru catarat cum nu o mai facusem de mai bine de 2 ani si ma mandresc cu asta. Da eu sunt acela huiduit.

Old school climbing (Feet your wear!) ...

Premiul adevarat castigat de fapt la HCO nu a fost trofeul, diploma sau sacosa, carabiniera cu filet, periuta si saculetul de magneziu primite, ci cele 53 de trasee catarate in concediul ala. Exista o dimensiune a catararii, pe care multi o ignora probabil din pricina culturii in catarare la care au fost expusi. Vorbesc aici de orientarea primordiala catre miscare. Unde fiecare miscare executata pe un traseu o aseamn cu un pas de dans. Din pricina ca muzica lipseste, tendinta majoritatii este de a asocia carararea cu un sport de performanat la toate nivelele. Personal as vrea sa privesc catararea ca pe o arta unde maiestria nu este sa faci gradul ci sa simti placerea cararari, sa auzi muzica stancii si sa golesti mintea de gunoaiele acumulate in cotidian.

Baieti si fete, catararea pentru mine nu inseamna un sport!

Au venit in sfarsit caldurile si o data cu ele a pierit si cheful de atins panoul. In schimb s-a instaurat perioada traseelor lungi pe mobile si datu in doru lelii.

Impreuna cu partenerul de serviciu Danghel, pentru ca pe altii nu reusesc nicicum sa ii conving, am purces la o incalzire. Traseul Armata (Coltul Vilii) in partea lui mediana are o fisura de vro doua'j de metrii pe care-o ocoleste de fapt spre stanga. Na am catarat-o! Fisura e destul de larga, Danghelu nu a reusit sa bage prea multe chestii prin ea pentru ca nu aveam nici frienduri mai mari de 8 si nici altceva sa se potriveasca drept urmare a fost destul de expus pentru el care a executat-o cap. Ca si dificlulate estimata e pe la 7-, stanca e curata. Noi am facut doar partea marcata pe poza (varianta din dreapta), traseul clasic merge insa mai departe.

Inainte sa ne retragem de la faleza cu Armata, am mai incercat un traseu mai nou de escalada, cred ca se numeste Zoom, cel putin asa pare a fi scris la baza. In afara de un pas la mijloc (o trecere de pe o brana peste o burta) a iesit foarte frumos, insa e amenajat aiuria. Pe langa ca in partea inferioara distantele sunt mari, asigurarile sunt puse dupa pasi si nu urmaresc mai deloc sa te protejeze daca cazi. Adica dai cu cruru de pamant intre prima si a doua sau de alte chestii mai sus cum ar fi neste brane. Grad estimat fara pasul din burata 8.

Urmatorul sfarsit de saptamana (05.06.2011) ne-a prins in peretele opus (Coltul Cetatii). Am parcurs doua lungimi in poligon (15m - Mumf si 50m - Tu si Terry) pentru a ne scoate in creasta, dupa care inca o lungime de boschetareala pe creasta pana la baza falezei compacte pe care vroiam de data asta sa o urcam.

Traseul complet parcurs 05.06.2011.

Dupa un studiu rapid la fata locului am decis sa abordam mijlocul peretelui, desi initial, cand am studiat peretele de pe partea cealalta ne propusesem fisura (secera) ce pleaca din spatele stejarului. Pe prima bucata a plecat Danghelu, iar dupa 30m m-a lasat pe mine, am bagat si io inca vr-o 18m si am regrupat in fisura. De acolo am pleca tot io si am facu dinnou cca.18m lasandul mai departe pe Danghel sa sfarseasca opera de arta.

Premiera 05.06.2011 echipa Anghel-Morariu.

Partea de traseu catarat in premiera de noi are 2 lungimi. Prima de cca. 48m, grad de liber estimat la 6/6+, 7 asigurari fixe (cuie). A doua lungime are cca. 48m, grad de liber estimat pe la 6+/7-, 3 asigurari fixe (cuie). Traseul a fost urcat integral la liber chiar daca am batut si cuie pe parcurs. Toate materialele fixe au ramas in perete. Pe langa cele deja descrise pe lungimi am mai lasat 2 cuie + o ancora autoforanta in prima regrupare si inca 2 cuie in ultima regrupare. Ne-am retras in rapel exact pe unde am urcat.

Peretele ne-a imporesionat prin stanca deosebit de curata si prizoasa (picaturi). Desigur fiind un traseu realizat in premiera intr-un perete virgin exista iarba si mai sta cate un bolovan sa cada pe ici pe colo, insa linia aleasa nu are sectiuni friabile. Ultima bucata de vr-o 15m se termina pe un diedru foarte frumos. Aici am folosit frienduri mari marimile 7 si 8. In rest am avut si folosit 2 seturi nuci si 2 seturi frienduri medii si mici.

Sunt in Balea in patrula, fara evenimente deocamdata, e tarziu in noapte si am chef de scris despre catarare. Sper sa nu trebuiasca sa alerg pe coclauri nici de data asta.

Mi-am propus de ceva vreme sa scriu despre modul in care organismul uman produce energia pe care muschii o folosesc pentru a se contracta sau pentru a crea tensiuni.

In spatele acestui proces se afla de fapt o reactie chimica ce are la baza o substanta numita adenozintrifosfat (ATP) si apa. In urma reactiei rezulta energie pentru contractia musculara si alte cateva substante, adenozindifosfat (ADP), fosfat si hidrogen. (ATP + H2O -> ADP + Pi + 0.6H) 

Toate adaptarile si reactiile chimice care au loc in organismul uman in timpul unui exercitiu fizic se desfasoara pentru a face posibila aceasta reactie. Energia obtinuta nu este ultilizata exclusiv in contractia musculara care este de fapt o transformre a energiei chimice in lucru mecanic, insa pe mine ma intereseaza doar acest aspect legat in mare masura de modul in care doresc sa imi construiesc un plan de antrenament.

Intr-o prima faza, organismul dispune de o rezerva (foarte mica) de ATP stocata in muschi care este sursa de energie a contractiilor din primele secunde ale efortului. Mai departe organismul va incerca sa tina rezerva de ATP constanta in trei moduri.

Primul mod de producere a ATP este din rezerva de posfocreatina (PCr) a organismului. Al doi-lea mod foloseste rezervoarele de glicogen ale organismului (glicoliza) si se mai numeste si anaerob. Iar trei-lea presupune oxidarea carbohidratilor si a grasimilor in prezenta oxigenului. Acest mod oxidativ se mai numeste si aerob.

In urma acestor procese rezulta un produs secundar, acidul lactic, de care organismul se va ocupa in prima faza sa il stocheze iar mai apoi cand intensitatea efortului se va reduce la un nivel foarte scazut, sa scape de el.

Contributia celor trei surse (PCr, glicoliza si aerob) la necesarul de energie musculara este dictata de intensitatea si durata efortului care trebuie sustinut.

Daca intensitatea efortului este mica (de obicei sub 50%) sursa principala de energie va fi obtinuta  aerob. Daca intenesitatea incepe sa creasca glicoliza va avea un aport tot mai mare la producerea ATP-ului. Iar daca intensitatea este aproape de 100% PCr este sursa vizata.

De exemplu organismul unui catarator care face frecvent gradu 9 va produce energia necesara catararii unui traseu de gradu 7 in principal aerob eventual cu scurte ajutoare din partea sistemului anaerob in pasi mai "grei". Pe cand energia rezolvari unui traseu de gradu 9 va fi obtinuta in marea majoritate anaerob daca traseul este sustinut sau aerob si PCr daca traseul este de pas.

Prin 100% intensitate inteleg efortul necesar rezolvarii unui pasaj la limita posibilitatilor fizice ale unui catarator. De exemplu am dat tot ce am putut pentru a rezolva un pasaj, mai mult de atat nu am de unde. Asta inseamna 100% intensitate la mine. Indicatorul este relativ la momentul in care se masoara, este o masura individuala si nu are legatura cu gradul unui traseu. In functie de diferite situatii (conditii) pot sa simt ca am o incarcare de 100% intr-un traseu pe care alta data cand eram mai in bulan il simteam mai usor la o intensitate de 80% de exemplu. Este un indicator foarte subiectiv si asa si trebuie.

Sistemul aerob este considerat cel mai eficient din doua puncte de vedere. Primul ar fi faptul ca poate sustine efortul pe o perioada foarte mare, teoretic nelimitata. Al doi-lea ar fi ca acidul lactic acumulat pe parcursul restaurarii ATP-ului este inlaturat pe parcursul acestui proces. Limitarea pe care acest mod o aduce este legata de intensitatea scazuta a efortului pe care o poate sustine si anume undeva sub 50%. Aceasta limitare este data de consumul de oxigen care creste proportional cu intensitatea. Atunci cand organismul nu mai poate sa transporte cantitatea de oxigen necesara pentru oxidarea glucozei si a grasimilor se va trece la obtinerea ATP-ului pe cale anaeroba.

Sistemul anaerob este mai putin eficient deoarece cantitatea de ATP produsa este de cateva zeci de ori mai mica decat in cazul sistemului aerob iar acidul lactic rezultat nu poate fi inlaturat decat aerob, la o intensitate mica. Astfel daca efortul continua sa fie intens, acidul lactic se va acumula pe parcursul catararii pana va atinge o limita a suportablitatii (sa ii zicem rezervorul de acid lactic al) fiecarui individ. Cand se ajunge la asta antebratele noastre vor incepe sa  fie ca de piatra iar catararea devine un chin. Umplerea rezervorului de acid lactic va scadea capacitatea muschilor de a aplica forta pe prize si de coordonare. In general energia produsa exclusiv pe seama acestui sistem este de intensitate medie si/sau mare si poate fi sustinuta pe o durata de 2-3 minute pana la umplerea rezervorului de acid lactic.

Rezerva de PCr va sustine in general eforturile de intensitate maximala pe perioade foarte scurte, undeva pana in 30 de secunde. Atuul acestui mod de sinteza al ATP este viteza, este cea mai rapida modalitate a organismului de a produce  ATP. Rezervele de PCr fiind insa foarte mici efortul sustinut este de scurta durata. 

Concluziile acestor stari de fapt vor veni insa in alte mesaje.

Editia a doua a carnavalului a debutat cu o noutate si anume a avut o tema de o subtilitate sensibila. Trebuia sa demonstram ca domnisoarele sunt la ananghie sau ca doresc a fi salvate. Pentru ca asa e firea rumanului sa cate un ocol cat mai complicat la problema in loc sa o rezolve pe direct, am ajuns in a cauta orice asemanare cat de indepartata ce mi-a cazut in mana la capitolul costumatie.

Desi initial am zis ca ma fac calul lui fat frumos, am ajuns sa frec lampa lui Aladin. Logica din prima varianta sugera pe departe salvarea lui fat frumos. Scenariu era melodramatic insa cu substrat esential, Lina era fat frumos care salva toate don'soarele stresate dela fata locului iar eu trebuia sa salvez domnita mea sub acoperire. Povestea e mai stufoa...sa insa ma opresc aici inainte de a parea obsedat.

Pe langa ca am frecat lampa am mai si zburat cu covorul.

Cea mai tare idee de costum in raport cu tema mi-a parut cea a sefului de tren and co.

Cel mai elaborat costum Mario.

Cel mai inspaimantator costum Jocker.

Cel mai bine interpretat personaj, Mutu.

Si gasca, restransa de data asta am fost:

Bairamul a fost total. De data asta insa am tulit-o inainte de vreme acas sa salvam bunica in distress lasata in grija alor mici .

Fiecare individ are un bagaj genetic care determina intr-o masura mai mica sau mai mare capacitatile pe care respectivul le va exploata sau nu in decursul vietii. Capacitatea de a catara nu face exceptie. Bagajul genetic cu care ne-am nascut determina potentialul fiecaruia in parte. Potentialul asta este ceea ce majoritatea numim de fapt talent si in catarare se manifesta sub diferite forme. Unii au un simt al echilibrului foarte dezvoltat, altii pot sa tina prize extraordinar de mici, altii o rezistenta repetitiva a unei miscari foarte mare, altii pot sa traga intr-o tractiune greutati foarte mari. Toate astea fara a se fi antrenat vre-o data.

Prin antrenament inteleg in general toate activitatile pe care le desfasuram pentru a imbunatatii sau dobandii anumite abilitati.

Talentul insa ofera un avantaj real doar celor care au vointa si sunt indrumati corect in a scoate la lumina, slefui si extinde respectivele abilitatile inascute. Cei cu talent vor muncii considerabil mai putin pentru as atinge tintele fata de cei care nu sunt atat de inzestrati.

In general vorbind limitele genetice sunt destul de greu de atins la un om normal si sanatos. Adica e foarte greu sa epuizam toate resursele antrenabile ale unui organism ajungand sa nu mai avem ce imbunatatii prin antrenament pentru ca am ajuns la limitarile noastre genetice. Asta ma face sa cred ca vointa si perseverenta sunt de fapt calitati la fel de importante pe care un catarator ar trebui sa le aiba atunci cand decide sa se antreneze pentru as atinge obiectivele. Amandoua sunt determinate direct de gradul de motivatie. Drept urmare e important ca fiecare sa stie cum sa se starneasca pe sine pentru a creste gradul de motivatie.

Continuand pe urmele ideilor din mesajele anterioare, desi nu am pomenit inca nimic specific despre antrenament, ar fi interesant de stabilit in ce directii poate un catarator sa isi canalizeze strategiile de antrenament pentru as imbunatatii abilitatile.

Trecand peste antrenamentul gandirii (mintii) care are rol in general legat de constientizarea modul in care functionam sau putem maximiza/eficientiza catararea sau aborda situatiile la limita, cele mai adaptabile parti a corpului uman sunt muschii. Restul, cum ar fi oase, tendoane, articulatii, raspund altfel la antrenament si in general au tendinte de deteliorare in urma exercitiilor/antrenamentelor. De asemenea simturile nu pot fi antrenate sunt determinate genetic, te nasti cu ele, le poti folosi asa cum le ai, insa fara posibilitati semnificative de imbunatatire.

O capcana in care am cazut in decursul timpului a fost sa cred ca ma pot antrena prin exercitii de intarire a articulatiilor si tendoanelor. Abordarea antrenamentului prin prisma aceasta m-a dus la o suita de accidentari, una mai neplacuta decat alta. Nu a fost singurul factor insa cumulat cu o alimentatie deficitara care sa sustina o refacere mai rapida a fost principalul factor generator de accidente. Antrenamentul articulatiilor si tendoanelor se face doar pentru a castiga mobilitate! Niciodata pentru a castiga putere sau rezistenta! Este foarte importan de retinut aspectul asta. "Taria" articulatiilor si a tendoanelor fiecaruia este determinata genetic. Puterea si rezistenta sunt atribute ale fortei musculare.

Uh ce tarziu s-a facut. Na o sa continui alta data.

Ziceam undeva, intr-un mesaj anterior ca un alt pilon (al doi-lea) in modelul meu de intelegere al catararii sunt "fortele". Ma refeream la forte in sensul mecanic.

Daca "balansul" este catalizatorul miscarii, "fortele" sunt motorul. In general suntem obisnuiti sa privim acest element fundamental al miscarii cel putin in catararare prin prisma fortei musculara insa problema vazuta putin mai de sus este de forte la nivelul interactiunii dintre corpul nostru si baza de sprijin. Fortele astea pot fi externe ca de exemplu greutatea si interne ca de exemplu tensiuni musculare.

In catarare greutatea corpului este cea mai importanta forta externa cu care ne confruntam. Cel putin la boulder si la escalada o putem considera singura, oricare restu sunt neglijabile (vant, greutate echipament etc). Pe langa asta greutatea este constanta si actioneaza in permanenta pe aceeasi linie (de greutate) si directie (catre centrul pamantului). Cu cat avem un simt al echilibrului mai dezvoltat si reusim sa controlam punctul in care se concentreaza greutatea corpului mai eficient, cu atat avem sanse sa fim mai buni in catarare.

Fortele interne in catarare, sunt expresii ale puterii si rezistentei fiecarui individ in parte. La baza stau muschii care transforma energia biochimica in lucru mecanic. Cu alte cuvinte esenta fortelor interne in catarare este forta pe care un individ poate sa exercite asupra prizelor. Cu cat aceasta este mai mare cu atat avem sanse sa fim mai buni in catarare.

De aici trebuie retinut ca in corpul fiecarui catarator se da o lupta in care fortele interne au ca scop anulare celor externe. Fortele externe vor incerca tot timpul sa ne doboare de pe perete iar cele interne sa ne mentina acolo sau sa propulseze corpul nostru mai departe in miscare controlata.

Daca din punctul de vedere al balansului problema esentiala pe care un catarator ar trebui sa o rezolve este eficienta miscarilor cu un consum minim de energie. La capitolul forte problema ce se cere rezolvata este de marimea fortelor ce trebuiesc aplicate si timpul cat aceastea trebuiesc mentinute pentru a rezolva unul sau mai multe pasaje, chiar si in cel mai ineficien mod.

Privim astfel catararea ne ajuta sa constientizam faptul ca NU forta musculara pura este cheia succesului ci folosirea muschilor pentru genera exact atatea tensiuni (forta mecanica) necesare unei miscari in scopul propus (apucarii urmatoarei prize, pozitionarii corpului pentru a gasi balansul potrivit, crearii impulsului in miscarile dinamice pentru propulsarea corpului in directia si sensul dorit etc).

Vreau sa zic de fapt ca nu trebuie neaparat sa putem facem 30 de tractiuni sau sa atarnam toata greutatea noastra in prima falanga a unui deget la orice ora din zi sau noapte. Acestea sunt intradevar expresii ale fortei musculare care ajuta, insa este mult mai important sa fim capabili sa ne folosim de toate abilitatile noatre in a rezolva pasajele decat sa izolam anumite functii bazandu-ne ca ne vor scoate la greu.

Este super daca avem vreme si motivatie sa antrenam specific si izolat musculatura insa asta ar trebui sa fie doar o mica particica dintr-un program de antrenament pentru catarare, care musai trebuie sa aiba la baza o intelegere a cum functioneaza muschii.

Inceputul saptamanii 4-10 octombrie m-a prins obosit dupa o tura de recunoastere la Ramet (3 octombrie) si dezamagit de anularea "maratonului" cataratoricesc de 24h de la Timisoara. Chestie a fost ca tot planuiam cu Presecanu o deplasare la Timisoara pentru o calibrare a formei fizice la vecini (adica nu acasa). Aveam in cap treaba asta ca si obiectiv al antrenamentului desfasurat in saptamanile dinainte. Initial planuiam sa ne lipim de One Move Chalange in ultimul moment, intr-un "maraton" neorganizat de 2 zile la OneMove, insa Margea parca ne-a citit gandurile. Tot visul s-a spulberat insa pe drum imediat dupa Sebes, plecaseram spre Timisoara. Vopseaua aplicata pe panou cu o zi in urma a facut greva si nu a vrut sa se usuce. Asa am ajuns sa ne intoarcem acas, dupa ce Margica ne-a anuntat ca evenimentul nu poate tehnic sa se tina.

Duminica se anunta o vreme racoroasa insa insorita. Asa ca am decis sa nu scap ocazia si impreuna cu Calin am fugit la Ramet pentru a verifica cele mai usoare rute in vederea unei iesiri destinata celor care doresc sa invete oarece despre catarat din SKV, iesire planificata pe urmatorul sfarsit de saptamana (9-10 octombrie).

Ajunsi, am amenajat un traseu nou foarte usor intre Creasta si Asterix. "Prima" parcurgere (in ziua respectiva, linia a mai fost parcursa si de mine si de Danghel mansa si solo in trecut, poate si de altii) am facut-o de jos in sus pe mobile, ulterior l-am amenajat pentru escalada. Are 25m si grad in jur de 5 (zic eu), este fff bine si des amenajat.

Scurt, ne-am mai dat si in poligonul din stanga crestei (Clauza Americana) si pe sfarsit am urcat la locul de cort cu gand sa imi fac un plan pe Capana. De fapt sa imi refac planul zadarnicit in primavara din pricina unei prize cheie rupte de Danghel. Cand am inceput sa ma antrenez pe sfarsitul verii am planificat Capana ca si unul dintre obiectivele indraznete de anu asta. Asa ca eram foarte curios cum ma simt pe el acum.

Capana a fost amenajat in '94 pentru o competitie de escalada. Din povesti am auzit ca ar fi fost superfinala intre Mark (Marc Daniel) si Jon (Ene Ionel). Tot din povesti se zice ca a fost parcurs in afara concursului, la scut timp de Jon si cotat la 9+. Are undeva la 12m si este foarte violent ca si miscari. Incercari notabile de repetare pe care le stiu eu au fost in 2001 Scortea Dan si 2008 Scortea Cosmin. Cel din urma reusind parcurgerea pe mansa dupa vr-o 6 incercari intr-o maniera exceptionala. De la inceputuri pana in prezent traseul a suferit ceva schimbari. Una legata de cateva prize care s-au "evaporat" si alta de linie. De cand ma stiu intrarea in traseu se face pe dreapta asigurand primul spit din Cortu si nu pe direct. Pasii grei ai traseului sunt concentrati in partea lui mediana si numara in jur de 6 miscari foarte dificile pentru mine. E un traseu de surplomba.

Asa deci dupa ce am pus buclele coborarand din traseul Parsu' am inceput sa culeg roadele antrenamentului dinainte. De unde avusesem probleme in trecut cu rezolvarea pasajelor ajunsesem acum sa trebuiasca doar sa rezolv  inlantuirea lor. Dupa prima incercare mi-a fost clar ca pasul cheie s-a mutat si consta in rezolvarea intrarii si iesirii din priza rupta in primavara. Dintr-o intepata in care dublam bine cu ambele maini priza in discutie s-a transformat intr-o laterala mult mai greu de apucat si incarcat. Inca o incercare si am mai rupt o bucatica din ea asa ca m-am hotarat ca urmatoarea data cand vin sa o spoiesc cu ciment sau rasina. Danghelu de mult vroia sa injecteze dupa ea oarece sa o fixeze, m-a convins si pe mine fiind un compromis acceptabil pentru pastratrarea constanta a dificultatii. Mi-am propus insa sa nu schimb configuratia actuala in nici un fel.

La o saptama dupa (9-10 octombrie) am revenit cu forte proaspete, cu ocazia iesirii organizate alaturi de SKV Sibiu. A fost vorba de un curs se initiere pe care l-am propus baietilor pentru a ne cunoaste mai bine si pentru a incerca o implicare mai activa in trebile clubului. Au fost doar 3 participanti de la SKV, Marius, George si Dan ceea ce mi-a oferit posibilitatea de a aloca ceva timp si pentru Capana.

Sus de la stanga la dreapta: Dan, Cata, George, Calin; Jos de la stanga la dreapta: Alex, io (si Jack), Adi, Bogdan, Marius.

Am stabilizat priza cu rasina care desi o doream alba a iesit roz. De aici si pentru ca intrarea pe care ma dau eu e un pic mai in dreapta decat linia originala imi permit sa ii zic la varianta asta a traseului Capana roz.

Sambata, dupa activitile dedicate SKV am dat nenumarate incercari pentru a gasi o varianta cat mai eficienta in portiunea "roz". Am renuntat pe sfarsitul zilei epuizat. Concluzia, insa, a fost ca ma lipesc bine de traseu, am sanse mari sa il rezolv, imi trebe odihna si concentrare. Cata e si el aproape insa mai are de lucrat la o varianta proprie sa il scoata peste priza roz din moment ce varianta mea nu il coafeaza, e prea intinsa. 

Pe seara ne-am acuit la Pensiunea Ramet cu plan de o beuta. Am proiectat un film de cocotz si am beut tuica bere si multe pahare de vorba. 

A doua zi din nou activitati SKV si din nou Capana. Oboseala din prima zi, gradele din pahare si somnu putin si-au facut efectu. Am fost aproape, insa dupa 3 incercari rezervoarele de energie s-au golit. La ultima am picat naspa amortizand cu picioru drept destul de urat. Inca mai simt glezna. Asa ca Capana roz ramane pe urmatoarea data. 

Legat de SKV aveam in plan initial si ceva trasee clasice insa mi-am propus sa mulez toata treaba pe abilitatile participantilor, dorintele oamenilor si pe conditiile de la fata locului. Am ales pana la urma sa ramanem la trasee de escalada pentru a exersa mai mult latura sportiva a catararii si pentru ca clasicele din Ramet sunt mai altfel (necestita mai mult material mobil in lipsa celui fix si mai multa experienta). Sper ca oamenii care au participat s-au simtit bine si au ramas cu ceva dupa iesirea asta.

Calinoiu a fost in varf de forma i-au iesit lui ceva trasee pe col care l-au fericit tare. Presecanu a lovit si el Cortu' la limita topului intr-o incordare maxima :). 

Sa vedem ce va iesi la urmatoare runda ...

Dupa ce am expus mecanismele ce stau la baza balansului prin definirea conceptelor esentiale ma intereseaza sa duc firul epic al "povestilor" mai departe catre concret si anume catre gasirea unor strategii pentru a imbunatatii balansul.  

Cea mai simpla modalitate de a constientiza balansul este sa invatam sa simtim centrul de greutate atunci cand ne cataram. Majoritatea dintre noi am invatat asta pur si simplu catarand. Unii nici macar nu constientizeaza, pur si simplu miscare le e in sange. Altii au nevoie de indrumare si/sau explicatii suplimentare pentru a pune cumva greutatea lor pe prize fara sa fie aruncati pe saltele. Ideea de baza pe care (mi-)o repet de oricate ori am ocazia este ca tre sa fi in acord cu suprafata pe care te misti (cateri). Tre sa te intelegi cu "ea" stanca sau panoul. Pentru asta primul lucru pe care obisnuiesc sa il spun orcarui om ce se apuca de catarat este sa se puna pe o bucata panou sau stanca si sa inceap sa experimenteze orice miscare cu simturile lui. In mansa, traverseu, miscare in cerc, oricum si oricat pana miscarea ii va intra in reflex.

Modul in care cataratorii invata miscarile pentru rezolvarea pasajelor este clar unul intuitiv si se bazeaza pe un process bine determinat pe care multi nu il constientizeaza. Foarte bine descrie Laurentiu Anghel traba asta aici. Insa atunci cand secventa de miscari este diferita fata de ce esti obisnuit sa cateri, miscarea iti lipseste pur si simplu din repertoriu sau este la limita capacitatilor tale fizice sau pur si simplu esti un antitalent, procesul se transforma din ceva automat (inconstient) in ceva cognitiv (gandit). Aici intervine intelegerea principiilor balansului pentru a gasi strategii potrivite la fata locului sau pentru a aplica unele de baza.

Iata si un rezumat al celor mai de baza principii deja pomenite in mesajul anterior in jurul carora jonglez cu teoriile balansului:

1) Calitatea balansului este determinata de pozitionarea centrului de greutate in raport cu baza de sprijin. 

2) Cu cat baza de sprijin este mai mare cu atat balansul va fi mai stabil. Marimea bazei de sprijin este determinata de geometria (marime, forma, orientare) prizelor si de asezarea lor in spatiu.

3) Cu cat centrul de greutate este mai jos pozitionat in baza de sprijin cu atat balansul va fi mai stabil.

4) Tipul si calitatea balansului intr-o miscare va determina cat efort muscular va fi necesar pentru a completa miscarea cu succes.

Pe baza acestora se contureaza cateva strategii simple si sanatoase. 

Prima strategie ar fi sa marim baza de sprijin. De multe ori ma trezesc aplicand un sablon de miscare (scara sau steag) si raman cu un picior in aer. De cele mai multe ori miscarea imi iasa fara probleme pentru ca forta pe care o aplic pe prize este cu mult sub nivelul meu limita. Insa exista situatii in care conteaza atat de mult sa punctez pe panou sau pe stanca pentru a rezolva un pasaj la limita.

Nu tot timpul marind baza de sprijin aduce eficienta insa e o strategie foarte buna de incercat in situatii de urgenta. De exemplu, atunci cand stau blocat intr-un pasaj sa ma gandesc cum sa abordez urmatoarea miscare, o baza de sprijin mai mare ofera un echilibru mai stabil implicit mai un efor mai scazut.

In momentul in care stau intr-un punct de odihna este deasemenea de dorit sa am o baza de sprijin cat mai mare iar balansul sa fie cat mai stabil.

O alta situatie intalnita des, in care marirea bazei de sprijin este o solutie, o gasesc in miscarile scurte de maini, la limita care nu necesita incarcari ample pe picioare, in schimb conteaza sa gasesc o alta combinatie de prize la picioare crescand astfel calitatea balansului implicit sansa de a rezolva pasajul.

Pe vremuri alpinistii promovau foarte vehement "regula celor 3 puncte de sprijin" care mult probabil ca are radacini comune cu aceasta prima strategie. Aceasta regula zicea ca in permanenta tre sa ai cel putin 3 puncte de sprijin pe stanca. Un punct de sprijin insemna o priza asociata cu un picior sau o mana. Personal cred ca este un caz particular al strategiei enuntate mai sus si nu trebuie privita ca o regula pentru ca NU este aplicabila in permanenta si pentru ca exista situatii in care este mai eficient sa executi miscarea din doua sau chiar un punct de sprijin. Ceea ce conteaza de fapt este reducerea efortului sustinut pentru inlantuire si completarea miscarilor = eficienta.  

A doua strategie ar fi sa schimbam pozitia centrului de greutate in spatiu. In urma executiei unei miscari ajungem pe niste prize dintr-o anumita directie. Centrul nostru de greutate s-ar putea sa nu fie intr-o relatie foarte fericita cu baza de sprijin astfel de cele mai multe ori este necesara o ajustare a pozitiei corpului pentru a solicita mai putin musculatura si a creste calitatea balansului ca si o pregatire pentru executia urmatoarei miscari sau pentru odihna.

Cea mai simpla forma de abordare a acestei strategii este sa avem grija sa intindem mainile pana in momentul in care incepem din nou sa initiem miscarea pentru rezolvarea urmatorului pasaj. Aceasta se realizeaza in general prin flexarea si sau intoarcerea genunchilor. 

Alta abordare pentru aceasta strategie ar fi sa aducem centrul de greutate cat mai aproape de panou prin incarcarea unui picior pana il aducem cat mai aproape de bazin si/sau prin arcuirea spatelui pentru a pozitiona centrul de greutate mai in interiorul bazei de sprijin si mai aproape de aceasta.

(poze)

A treia strategie pentru imbunatatirea balansului este folosirea avantului (impuls). Se utilizeaza de obicei atunci cand este nevoie sa aruncam centrul de greutate in afara bazei de sprijin. Adica in miscarile dinamice fara desprindere.

De exemplu avand ambele maini pe o priza cazuta pentru o miscare destul de lunga in care greutatea corpului nu poate fi sustinuta (static) pe tot parcursul miscarii, este de dorit sa folosim un impuls pentru a ne arunca catre priza urmatoare.

In cazul in care NU utilizam avantul si incercam sa executam o astfel de miscare static (folosind balansul stabil si/sau instabil) avem sanse mari sa sfarsim intr-o pozitie de unde nu mai putem inainta catre priza destinatie sau sa ne desprindem de pe prize. Senzatia este oarecum asociata cu lipsa puterii musculare de a impinge mai mult corpul catre priza destinatie atunci cand balansul instabil ajunge aproape sa se transforme in dinamic. Problema este de fapt de balans, nicidecum de forta. Balansul stabil avut la inceput se transforma in balans instabil o data cu apropierea centrului de greutate de marginea bazei de sprijin iar daca reusim sa fortam miscare inca un pic scotand centrul de greutate in afara bazei de sprijin vom ajunge in situatia in care balansul dinamic va actiona impotriva vointei noastre .

(poze)

A patra strategie pentru imbunatatirea balansului este "impanarea" in sensul de tensiune in baza de sprijin. Cele mai simple si cunoscute forme de impanare sunt gruparile cu prize inverse la maini sau formele mai complexe se intalnesc in sabloamele de miscare ca bavareza, ramonaj si sprait (imi propun sa revin cu explicatii detaiate asupra acestor termeni intr-un mesaj viitor dedicat sabloanelor de miscare). Aspectul comun si important de retinut in toate aceste procedee tehnice este tensiunea creata in baza de sprijin pentru a creste calitatea balansului.

Ce vreau de fapt sa constientizez cu aceasta strategie este faptul ca exista si alte momente fata de cele in care folosim procedeele enumerate mai sus in care tensiunea in baza de sprijin aduce eficienta. De multe ori intalnesc prize pe care nu am nici o sansa sa le tin static oricat as incercat sa ma pozitionez pe ele intr-o maniera clasica. Insa de multe ori reusesc sa generez miscare din ele creand tensiune despre care vorbeam.

O miscare clasica (urmarind un sablon scara) in traseele de boulder (la panou cel putin) este plecarea de pe o priza cazuta la maini si una mai jos diagonal dreapta sa zicem. Urmatoarea priza la care trebuie sa merg (mai sus spre dreapta) este considerabil undeva mai sus decat as putea apuca incercand sa ma incarc si ridic din cele doua prize (mana stanga si piciorul drept de exemplu), in care de abia pot sta. Baza de sprijin ia astfel forma unei benzi diagonale ce uneste cele 2 prize, iar centru meu de greutate are foarte putin spatiu de miscare pentru a putea mentine respectiva pozitie. Astfel rezolvarea poate sa fie data de abilitatea de crea tensiune intre cele doua prize in asa fel incat intinzand o mana catre urmatoare priza sa nu ma desprind.

Cam astea ar fi strategiile legate de balans pe care incerc sa le aplic atunci cand dau greu catarand si automatismele din repertoriu nu ma rezolva.

Prin balans inteleg in general abilitatea de a-mi controla echilibrul corpului. Echilibrul este o stare a corpurilor in care acceleratia lor e constanta. Echilibrul poate sa fie stationar de exemplu orice pozitie de repaos sau dinamic de exemplu o saritura.

In viata de zi cu zi percepem echilibrul foarte simplist. Spunem de obicei ca ne-am pierdut echilibrul si am cazut in momentul in care am alunecat pe oarece (gresie uda, gheata etc). In toate restul cazurilor, fie ca ne miscam sau stam, nu ne punem intrebari. 

Experientele legate de balans si echilibru le-am avut fiecare exersand miscarea din frageda pruncie. Astfel am invatat sa ne controlam pozitiile corpului atat cat a fost necesar pentru activitatile pe care le desfasuram. Mersul pe jos, alergatul, dansul, mersul pe bibicleta, slacklining-ul, cataratul etc, sunt expresii ale miscarii care nu pot exista fara balans. Mai mult decat atat echilibrul functioneaza la fel indiferent de activitate.

La nivel teoretic balansul corpurilor e descris de relatia dintre baza de sprijin si centru de greutate. Baza de sprijin reprezinta totalitatea punctelor de contact dintre corp si suprafetele pe care acesta se sprijina. Iar centrul de greutate este punctul teoretic in care masa si greutatea corpului sunt egal distribuita in toate directiile sau punctul teoretic in care se concentreaza toata greutatea corpului.

In majoritatea sporturilor (jogging, atletism, fotbal, tenis etc) baza de sprijin este bucata de pista/teren pe care pasesc sportivii, adica suprafata pamantului. In inot baza de sprijin este apa cu care iau contact sportivii. In slacklining este bucata de coarda/chinga pe care sportivul o atinge. In catarare baza de sprijin este formata din prizele pe care sportivii le folosesc la un anumit moment. O diferenta notabila intre catarat si toate sporturile enumerate este faptul ca in catarare gravitatia se manifesta invers. Adica daca in mers, alergare, slacklining etc gravitatia are tendinta sa te atraga catre baza ta de sprijin, in catarare sportivul va trebui sa depuna un efort considerabil ca sa stea pe baza de sprijin.

Localizarea exacta a centrului de greutate este dificila de realizat atunci cand obiectul nu e simetric sau nu are o densitate constanta. La oameni adulti stand drepti in picioare cu mainile pe langa corp, locatia aproximativa este undeva in centrul pelvisului. Centrul de greutate nu este un punct fix el isi schimba locatia atunci cand diferite parti ale corpului sunt pozitionate diferit. De exemplu simpla ridicare a mainilor va muta centrul de greutate putin mai sus. Pentru a studia insa miscarea (in particular catararea) nu este necesara o localizare exacta. Scopul notiunilor prezentate este de a ne ajuta in constientizarea si dobandirea abilitatilor de control al greutatii corpului in miscare.

Linia de greutate este o linie imaginară vertical care trece prin centrul de greutate al corpului. Linia de greutate reprezintă directia pe care actioneaza gravitatia asupra unui corp.

Privind balansul prin prisma miscarii putem descrie 3 tipuri ale sale care sa ne ajute sa teoritizam fundamentele miscarii.

Balansul stabil este starea de echilibru in care linia greutatii intersecteaza planul bazei de sprijin undeva in interiorul acesteia. Un om stand in picioare reflecta acest tip de balans. Un exemplu mai putin relevant pentru definitia data de care imi amintesc de la scoala este descris prin o minge pe fundul unei prapastii.

Balansul instabil (sau metastabil) este atunci cand intersectia dintre linia de greutate si baza de sprijun se afla la limita bazei. Un om stand in varful unui picior sau o balansare la limita caderii pe un anumit picior reflecta aceasta tip de balans.

Balansul dinamic este atunci cand linia de greutate intersecteaza planul bazei de sprijin in afara acesteia. De exemplu orice obiect in cadere.

Foarte simplist pentru a putea explica intr-un mod suficient diferite concepte legate de echilibru, balans si miscare voi considera baza de sprijin a cataratorului ca fiind suprafata determinata de unirea cu linii drepte a prizelor pe care acesta se sprijina.

Spun simplist si adaug abstract pentru ca in catarare baza de sprijin este compusa din doua componente esentiale foarte putin intalnite in alte sporturi. Prima este geometria prizelor, adica forma, marimea si orientarea lor. O priza mare si adanca ofera o baza mai buna de sprijin decat o priza cazuta. A doua componenta este pozitia prizei. Una este sa am prizele apropiate alta este sa fie foarte departate intre ele.   

Pe langa tip balansul mai are inca un atribut esential si anume calitatea. Una este sa stai drepti in picioare alta este sa stai intins pe burta sau pe spate. Efortul muscular necesar pentru a executa o miscare se traduce in calitarea balansului folosit in miscare. Atunci cand calitatea balansului scade va trebui sa suplinesc asta printr-un efort muscular mai mare pentru a nu cadea si a executa miscarea cu succes. Alegerea tipul de balans pentru a completa o miscare este dependenta de calitatea acestuia. Nu neaparat un balans stabil va oferii o miscare eficienta. Traseele in mod obisnuit ofera un numar limitat de prize. Astfel treaba cataratorului este sa gaseasca tipul si calitatea balansului potrivite pentru a completa in cel mai eficient mod miscarea.

Intelegand cum se manifesta si cum functioneaza balansul si echilibrul ne ajuta in catarare sa gandim secventele eficiente de miscari pentru rezolvarea pasajelor.

Un aspect important insa bine de precizat este faptul ca perceptia echilibrului la oameni este un simt, nu o abilitate. Astfel echilibrul nu poate fi antrenat, el este determinat genetic la fiecare individ in parte. Ce putem insa sa antrenam este abilitatea de a ne pozitiona centrul de greutate in raport cu baza de sprijin mai eficient adica balansul. Despre asta imi propun insa sa scriu in mesajele urmatoarele avand in centru atentiei miscarea in catarare.